Sclipire de trecut...

E dimineaţă. Ora 8. Raze de soare străpung perdeaua şi dansează pe ploapele mele. Ce rele sunt, vor să mă trezească. Eu mă încăpăţânez să mă ţin agăţată de visul meu naiv de copil. Reuşesc în final să îşi atingă scopul. Mă trezesc. Buimacită de somn îmi studiez camera. Nu e nimeni în ea. (cât îmi lipseşte acea încăpere acum) Prin uşa întredeschisă a dulapului observ rochiile mamei pe care le-am probat aseara, iar sub vechea maşină de cusut se află o pernă, semn că am adormit jucându-mă acolo. Televizorul era închis, iar jucăriile mă aşteptau în linişte pe un fotoliu. Ies din strânsoarea păturii moi şi calde, şi păşesc desculţă pe covorul rece până la uşă. Scot uşor capul şi cu un ochi îl observ. Dormea pe canapea sau cel puţin aşa părea.

Rămân pe loc şi îl studiez. Îmi plăcea părul lui brunet. Îl admiram din adăpostul camerei mele. Nutream pentru el o dragoste aparte. Nu ştiu de ce mă simţeam atrasă de persoana lui, dar nu îndrăzneam să mă apropii.

Strănut şi tresare, semn că era cufundat în gândurile sale. Îşi întoarce chipul către mine. Rămâne aşa blocat timp de câteva secunde şi mă studiază. Acum când încerc să-mi amintesc acea întâmplare, observ tot ceea ce ochii lui îmi transmiteau. Atunci eram prea mică pentru a înţelege. Mă iubea, dar privirea lui trăda intenţii grele.

-Nu poţi dormi?, m-a întrebat într-un final, sfâşiind liniştea ce se aşternuse în acea încăpere.

Am dat timid din cap în semn că nu, privindu-l insistent.

 -Daca vrei poţi veni să dormi cu mine.

La auzul acestei invitaţii un zâmbet infantil mi s-a pictat pe chipul inocent. Bucuroasă de propunere fug în camaşa de noapte spre el şi-i sar în braţe. El mă cuprinde , mă sărută părinteşte pe frunte, iar eu simţindu-mă protejată în braţele sale păşesc uşor spre meleagul viselor. Adorm. El pleacă….