231.703 de stele

Noaptea, intervalul de timp cuprins între apusul soarelui şi răsăritul lui, reprezintă un tărâm al viselor. Adormită, subconştientul îmi oferă o înlănţuire de imagini cu întâmplări şi oameni din viaţa cotidiană, transpuneri ale trăirilor mele emoţionale, posibile premoniţii.

Un film se derulează pe ecranul pleoapelor mele, într-un vechi cinema prăfuit. Lângă un parc de distracţii, cu muzica răsunând din boxe ruginite, doi oameni se întâlnesc, păşind pe nisipul udat de mare, la un apus de soare. Emoţiile sunt mari, iar bucuria ne îmbată sufletul de euforie. Ne întindem pe spate şi admirăm astrul până când ochii ne obosesc şi începem să vedem în umbră. În scurt timp, văd luceafărul arătându-se mândru pe cer, îi arăt lui şi împreună ne punem o dorinţă. În această noapte va fi o lună plină, mare şi roşiatică, arzând în ea utopia Terrei. Ne mişcăm lent în ritmul muzicii, mici marionete ghidate de vântul delicat. Valuri timide ni se izbesc de picioare, îndemnându-ne să ne jucăm cu ele. Intrăm în joc, şi începem o luptă "pe viaţă şi pe moarte". Alergăm, izbim valurile cu picioarele pentru a ne stropi reciproc, râdem colorat, ne aruncăm în mare...Avantajul visului e că pot depăşi fobiile zilnice,în cazul meu frica de mare. Uzi şi extenuaţi ne aşezăm pe nisipul rece şi începem să numărăm stelele. Câte sunt? 200.000, 300.000? Sunt 231.703 Pe fundal se aude melodia "Nu am chef azi" şi începi să mi-o fredonezi în şoaptă,eu te acompaniez în gând. Adormim.

Raze de soare îmi gâdilă faţa, zicându-mi "Hai!E vremea să te trezeşti!" Încet revin în realitatea curentă. O uşoară pată de tristeţe se imprimă în sufletul meu, când realizez că totul a fost un vis,un vis frumos şi cât se poate de real. De aici începe rutina...